Iulian Filip

   

Iulian Filip s-a născut la 27 ianuarie 1948, în satul Sofia, raionul Drochia, RSS Moldovenească, în familia lui Ion și Ana Filip, agricultori.

După absolvirea școlii medii din Sofia, devine student la Universitatea Alecu Russo din Bălți (1965), facultatea de fizică și matematică, apoi – la litere, aceeași universitate. Absolvește universitatea în 1970 și urmează cariera de cercetător științific în calitate de doctorand în sectorul folclor al Secției de etnografie și studiul artelor de la Academia de Științe din Republica Moldova. Teatrul popular (folcloric) este tema investigațiilor și a tezei elaborate, în baza căreia este angajat în funcția de colaborator științific al Academiei, unde activează până la 1985. Din 1990 până în 2006 este șef al Direcției Cultură a Primăriei Chișinău. Din 2006 este șeful Departamentului „Căile Cărții” în administrația Uniunii Scriitorilor din Moldova (președinte acad. Mihai Cimpoi). În 2010 revine la Academia de Stat a Republicii Moldova, la același sector de folclor, acum în cadrul Institutului de Filologie. În 2012 susține teza de doctor în filologie. Conduce redacția Chișinău a revistei târgoviștene „Litere” (din 2002).

Debutează cu placheta de versuri Neîmpăcatul meșter (1974), în care motivele universului adolescentin se întâlnesc cu cele folclorice. În Cerul fântânilor (1977), Dialoguri primordiale (1978), Hulub de poștă (1983), Unde ești? (1987), Cafea neagră (1989), Tir de nisip (1991), Dansul timizilor (1994) și Semințele mărului oprit (1998), autorul cultivă un vers clasic, tradițional, sugestiv. Filip contribuie la dezvoltarea poeziei și dramaturgiei pentru copii prin numeroase cărți, între care Casa fiecăruia (1980), Cenușar-Voinicul și Cenușărica-Mireasa (1981), Facă-se voia ta, Sfârlează!(1985), Colacul-marele, frate bun cu soarele (1988) etc.

Piesele sale pentru copii și pentru cei mari au fost montate în câteva spectacole. În proză s-a afirmat prin romanul eseistic Cobaiul nu triumfă (1996), iar în folcloristică prin cărțile Teatrul popular (1981) și Primiți „Căluțul”? (1983). Filip este și autor de texte pentru cântece de factură populară, corale și de estradă, autor de librete.

Anul 2013 a fost declarat anul Iulian Filip la Drochia. Cu această ocazie s-au desfășurat mai multe acțiuni de popularizare și promovare a operei literare a scriitorului.^[2]

În 2010 Iulian Filip a fost decorat de președintele Republicii Moldova Mihai Ghimpu cu Ordinul de Onoare, „pentru merite în dezvoltarea literaturii, activitate publicistică prodigioasă și contribuție la promovarea valorilor naționale”. În 2014 a fost decorat de președintele României Traian Băsescu cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” - în grad de Ofițer, „în semn de înaltă prețuire a abnegației și dăruirii cu care au contribuit la formarea tinerei generații din Republica Moldova, pentru implicarea constantă în promovarea limbii române și valorilor democratice”.

Opera literară

·         Neîmpăcatul meșter, Chișinău, 1974

·         Cerul fântânilor, Chișinău, 1977

·         Dialoguri primordiale, Chișinău, 1978

·         Casa fiecăruia, Chișinău, 1980

·         Cenușar-Voinicul și Cenușăreasa-Mireasa, Chișinău, 1981

·         Teatrul popular, Chișinău, 1981

·         Primiți „Căluțul”?, Chișinău, 1983

·         Hulub de poștă, Chișinău, 1983

·         Facă-se voia ta, Sfârlează!, Chișinău, 1985

·         Unde ești?, Chișinău, 1987

·         Colacul-marele, frate bun cu soarele, Chișinău, 1988

·         Cafea neagră, Chișinău, 1989

·         Copăcel, copăcel, Chișinău, 1990

·         Fir de nisip, Chișinău, 1991

·         Dansul timizilor, Chișinău, 1994

·         Cobaiul nu triumfă, Chișinău, 1996

·         Din neamul lui Păcală, Chișinău, 1996

·         Mergătorul, Chișinău, 1996

·         Aventura neolatină, Chișinău, 1997

·         Cetatea lui Bujor, Chișinău, 1997

·         Vrei să crești mare?, Chișinău, 1997

·         Semințele mărului oprit, Chișinău, 1998

·         Ruga iezilor celor trei, Chișinău

Premii și distincții

Iulian Filip a primit următoarele distincții:

·         Maestru în Arte (1993)  

  Medalia „Mihai Eminescu” (1998)

·     

 

Donici Alexandru (Alecu) (19.01.1806, Bezeni (azi Donici), judeţul Orhei − 20.10.1865, Piatra-Neamţ). Fabulist şi traducător. Fiul clucerului Dimitrie Donici şi al Elenei, născută Lambrino. Tatăl era frate cu „pravilistul" Andronachi Donici şi rudă cu părinţii lui Alecu Russo. Prin mijlocirea lui L. A. Capodistria, om de stat şi diplomat al Rusiei, care conducea Basarabia, se înscrie în Corpul de Cădeţi nr. 1 din Sanct-Petersburg (1819). Îşi finisează studiile către anul 1825 în grad de sublocotenent. Slujeşte într-o unitate militară din sudul Basarabiei. În 1826 demisionează din armată şi revine acasă. Se ocupă de literatură, traducînd din I. Krîlov şi A. Puşkin. Face cunoştinţă cu C. Negruzzi, care vine la Chișinău (1835). În toamna aceluiaşi an, emigrează în Moldova de peste Prut, unde aderă la mişcarea culturală patruzecioptistă. Este funcţionar la Epitropia şcolilor, asesor al Curţii de Apel, membru în divanul obştesc; contribuie la dezvoltarea învăţământului, presei şi teatrului naţional. Publică două culegeri de „Fabule” (1840, ed. 2, partea I-II, Iaşi, 1842), care s-au bucurat de mare popularitate, fiind apreciate de V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, Al. Hîjdău ş.a. M. Eminescu îl numeşte plastic şi sugestiv: „Donici − cuib de-nţelepciune”. Al. Donici mai are la activul său prologul unei comedii în versuri, intitulate „Guraleiul”. Traduce poemul „Ţiganii” de A. S. Puşkin (1837). Împreună cu C. Negruzzi tălmăceşte volumul „Satire şi alte poetice compuneri de prinţul Antioh Cantemir” (1844, 1858). A mai tradus nuvela lui O. Senkowski „Toată viaţa femeiască în cîteva ceasuri” (1840), povestirea „Tunsul” de A. F. Veltman (apărută în Calendar pe anul 1845); un fragment din studiul monografic al lui A. I. Zaşciuc „Marea Neagră şi împrejurimile ei” (tipărit în „Calendar pe anul 1855”; „Informaţii despre eparhia din Chișinău” (1863). Opere: „Opere”, sub îngrijirea lui I. Grecul − Chișinău, 1956; „Opere”, îngrijirea textului, studiu introductiv, comentarii şi glosar de L. Ciobanu, Chișinău., 1975; ed. a II-a revăzută − Chișinău, 1979; Scrieri − Chișinău, 1997.

Publicații

·         Satire şi alte poetice compuneri de Antioh Cantemir

·         Dlui Grigorie Alexandrescu

·         Epigramă

·         Zi întâi aprili

·         Gândul

·         La buciumul

·         La Ceahlău

·         La mormântul unui doctor

·         Dorinţa românului din 1862

·         Vulturul şi albina

·         Calul şi călăreţul

·         Leul şi iepurele

·         Stigleţul şi ciocârlanul

 

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848 la Șiria, județul Arad — d. 17 august 1925 la Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, județul Vrancea) a fost un scriitor și jurnalist român. Este al doilea copil al cojocarului Sava Slavici si al Elenei.

Frecventeaza şcoala "greco-ortodoxă" din satul natal, avîndu-l dascăl pe D. Vostinari. Urmează Liceul din Arad, stînd la gazdă precum eroii săi din Budulea Taichii. Susţine bacalaureatul la Satu-Mare, iar în toamnă se înscrie la Universitatea din Budapesta. În ianuarie e bolnav, întrerupe facultatea şi revine la Siria. Se mai înscrie şi la Universitatea din Viena (aprilie), dar în august îl aflam în funcţia de secretar al notarului din Cumlaus.

În toamna e din nou la Viena, în armată, urmînd şi Facultatea de Drept. Acum se împrieteneşte, pentru toată viaţa, cu Eminescu, student şi el în capitala Imperiului hasbsburgic. Fireşte, vorbea cursiv limbile germană si maghiară. Îşi ia "examenul de stat".

Debutează la Convorbiri literare cu Fata de birau (comedie). În vara, împreuna cu Eminescu, organizează serbarea panromânească de la Putna astfel punînd bazele Societății Academice Sociale Literare România Jună.

La finalul anului 1874, se stabilește la București, unde este secretar al Comisiei Colecției Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale și G. Coșbuc, editează revista Vatra. În timpul primului război mondial, colaborează la ziarele Ziua și Gazeta Bucureștilor.

În anul 1875 se căsătoreste cu Ecaterina Szöke Magyarosy. Călătoreşte la Viena şi Budapesta, iar toamna e numit de Maiorescu profesor la Liceul "Matei Basarab" - Bucureşti.

Cîţiva ani mai tîrziu, din cauza unor articole în care revendica drepturile românilor, e închis de către autorităţile maghiare, dar curtea de juri îl eliberează. Divorţează de prima soţie Ecaterina. Se căsătoreşte, la Sibiu, cu Eleonora Tănăsescu, în toamna născîndu-i-se primul baiat, Titu Liviu, în total avînd şase copii.  În urma unui proces de presă e condamnat la 3 zile închisoare.

În anul 1892 devine cetăţean român, iar în anul 1903 primeşte premiul Academiei Române. Mai tîrziu este arestat şi închis la Fortul Domneşti, apoi la hotelul "Luvru". În timpul ocupaţiei germane, scrie articole de orientare progermană.

În 1919 la încheierea păcii şi întoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand şi a guvernului, Slavici e arestat din nou, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, dar eliberat în acelaşi an. Totuşi din cauza convingerilor sale filogermane, este privit de cei din jur cu duşmănie.

Slavici și-a exprimat păreri antisemite, spunînd în lucrarea sa Soll și Haben—Chestiunea Evreilor din România că evreii sunt o boală, și că ar trebui aruncați în Dunăre.

Bolnav şi obosit de viaţă agitată, cu procese şi detenţii în puşcării, se refugiază la fiica sa, care traia la Panciu, în podgoria asemănătoare cu Siria natală. La 17 august trece în lumea umbrelor, înmormîntat la schitul Brazi.

 

Slavici ne-a lăsat una din cele mai autentice şi mai profunde opere memorialistice. Prin nuvelele, romanele şi memorialistica sa, Slavici este, alături de ceilalţi clasici, scriitorul care a avut o contribuţie decisivă la aşezarea literaturii noastre în făgaşul modernităţii, întemeietor al realismului nostru modern, Slavici va fi punct de reper nu numai pentru romanul social, ci si pentru cel psihologic.

Dacă Eminescu e începătorul poeziei române moderne, iar Caragiale al teatrului, Slavici este, alături de Creangă, cel care a pus bazele prozei noastre moderne, respectiv ale romanului.

 

        Să ne cunoaştem scriitorii....

Azi totul e despre El şi pentru El...

Mihai Eminescu, biografie (1850 - 1889)

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia de mai târziu ("Fiind băiat…” sau "O, rămîi").

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, "Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia "La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista "Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în "Familia” încă 5 poezii.

 

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în "Familia", scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,"Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

 

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la "Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul "Albina” din Pesta.

 

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

 

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul "Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în "Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul "Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul "Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

 

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc.

 

Mihai  Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie 1889 (15  iunie, în zori - ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În "Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale".

 

Bibliografie (surse):

1. Limba şi literatura română cl. XII, ediţia 2000;
2. www.ro.wikipedia.org;
3. Limba şi literatura română, aprecieri critice